ISTORIA ŞI ISTORICII ÎN SOCIETATEA SOVIETICĂ

// Scientific and Technical Bulletin. Series: Social and Humanistic Sciences. Scientific and Technical Bulletin of the „Aurel Vlaicu” University of Arad.  Anul XIII, Nr. 12, 2007.

Adrian DOLGHI, Universitatea de Stat din Moldova

In this article the status of science and that of the historian in the soviet society is researched. The author concludes that the historical science and the whole society as well, were transformed into a closed system, which lost its possibilities of developing itself. But the Soviet Historiography, fusioned with the policy and ideology, has become a component part of the totalitarian system. As a result, there was produced an unprecedented phenomenon in the history of the world culture – the phenomenon of the repressed science, it itself being not only the object of repression, but also their subject. The historians have become accomplice as well as victims of the totalitarian regime, the extollers of the reacting policy, faithful slaves of the leading elite.

În secolul XX au avut loc perturbări în relaţiile dintre istorie şi societate. În transformările ce au avut loc, ştiinţa istorică a fost lipsită de rolul său de „magistra vitae”. Sub acest aspect, istoria gândirii istorice în secolul XX se prezintă ca o istorie a căutărilor insistente a unui nou rol. Vectorul general al căutărilor este marcat de cunoscuta prognoză a lui L.Febvre: „În sânge şi în chinuri se naşte o nouă lume. Şi prin urmare trebuie să se nască o nouă istorie, o nouă ştiinţă istorică, corespunzătoare acestor timpuri imprevizibile” [[1]].

Una din cele mai importante sarcini ale ştiinţei istorice este studierea caracterului şi formelor de interacţiune a istoriei şi contemporaneităţii la diverse etape a dezvoltării societăţii. În acest context se reliefează funcţiile sociale ale ştiinţei istorice, ce exprimă locul ei în viaţa societăţii şi respectiv statutul ei social. Nefiind stabil acest statut reprezintă rezultatul interacţiunii diverşilor factori atât de ordin ştiinţific cât şi cu caracter neştiinţific, modificându-se în dependenţă de posibilitatea ştiinţei istorice de a răspunde cerinţelor timpului.

În prezentul articol ne-am propus drept scop să analizăm statutul ştiinţei istorice şi al istoricului în societatea sovietică, întrucât în perioadele de criză deseori istoricii devin părtaşi şi jertfe ai cataclismelor politice, apologeţi ai politicii reacţionare, slugi credincioase ale elitei de conducere, ajutând tiranii şi despoţii de a întări dominaţia sa, „luminând” cu ideile sale scopurile politice, în lipsa altei alternative şi căi ale dezvoltării în continuare. Anume în astfel de regim activau mulţi istorici ai secolului XX, ce de obicei era cauza principală a devierii de la adevărul istoric.

Statutul oficial al  istoricului-marxist sovietic avea un caracter dublu şi nedeterminat. Pe de o parte istoricul se prezenta ca luptător de partid, ce împărtăşea principiile abordării de clasă şi a „adevărului de clasă”. Pe de altă parte se declara cercetător nepărtinitor al trecutului bazându-se pe principiul istorismului şi al obiectivităţii ştiinţifice. În contradicţiile dintre aceste poziţii, hotărâtor, era aproape întotdeauna ataşamentul istoricului faţă de aprecierea evenimentelor de pe poziţii de clasă. Partinitatea constituia un criteriu mult mai important de cât adevărul. [[2]]

Lovitura de stat în Rusia, din 1917, a determinat, pe o durată de şapte decenii, instaurarea monopolului marxist-leninist asupra procesului de scriere şi interpretare a istoriei. „Destinul muzei Clio a fost încătuşat de urmările revoluţiei conduse de Lenin, apoi de directivele trasate de Stalin. Astfel, practic întreaga concepţie despre istorie, ca şi libertatea celui care o scria, a fost anulată”[[3]]. „Revoluţia” a marcat descompunerea structurilor socioculturale, a determinat nefast, destinul a zeci de popoare, cu manifestări relativ diferite în anumite perioade ale regimului sovietic.

Imaginea marxistă a ştiinţei istorice a fost determinată de un complex de măsuri iniţiat de organele de stat şi reprezentanţii de bază ai ştiinţei istorice marxiste. Prima sarcină, rezolvată în limitele instituţionalizării noii înfăţişări marxiste a ştiinţei istorice – a fost marxisizarea predării în şcoala superioară, care la începutul anilor 20 se prezenta în calitate de încercări, orientate spre curmarea tradiţiei istorico-ştiinţifice vechi, introducerea disciplinelor sociale, minimalizarea statutului ştiinţei istorice [[4]].

După „revoluţie” sistemul învăţământului istoric superior a fost lichidat. Înainte de toate, aceasta a fost legată de anularea predării istoriei în instituţii de învăţământ superior şi şcoli. Istoria a cedat locul ştiinţelor sociale. Utilizarea fără precedent a complexului de ştiinţe socio-umanistice în scopul întăririi ideologiei a determinat în mare parte crearea unui sistem al învăţământului şi ştiinţei subordonat puterii. Creatorii statului sovietic considerau că potenţialul ştiinţei istorice prerevoluţionare nu putea fi utilizat în continuare. În rezultat au fost întreprinse un şir de acţiuni care în condiţiile instituţionalizării ştiinţei istorice sovietice, şi a transformării marxismului în doctrină ideologică, a dus la formarea noilor institute ale ştiinţei istorice.

Falsificarea istoriei din cele mai vechi timpuri a fost utilizată ca armă politică-cheie în lupta pentru putere. Secolul XX ne aduce multe exemple. Cel mai cunoscut este exemplul acţiunilor lui Stalin. Faţă de participanţii la lovitura de stat el face o revizie a istoriei PC(b) şi a războiului civil. Pe parcursul anilor versiunea stalinistă devine istoria sovietică oficială[[5]].

Întregul proces de creare a „societăţi comuniste” se baza pe lucrările „clasicilor” K.Marx şi F.Engels[[6]], V.Lenin[[7]], care au determinat evoluţia învăţământului istoric şi a ştiinţei istorice în ansamblu în statul sovietic; pe hotărârile CC al PCUS, ale Sovietului Miniştrilor URSS, pe Materialele Congreselor PCUS şi pe alte documente cu referire la învăţământul istoric superior [[8]].

Concepţia istorică a lui Lenin includea în calitate de teză fundamentală ideea despre procesul social. În linii mari modelul viziunii leniniste asupra istoriei a fost însuşită de istoriografia sovietică, acceptând-ul drept ghid pentru cercetare. Acest model a constituit baza ştiinţei istorice sovietice. Drept piloni în cercetarea istoriei au fost utilizate toate observaţiile şi afirmaţiile lui Lenin [[9]], ideile şi opiniile apologetului rămânând incontestabile pe parcursul întregii perioade sovietice.

Deschiderea parţială a arhivelor după 1991 a permis accesul cercetătorilor la documente secrete; iar multe persoane au scris memorii.[[10]] Aceste documente atestă caracterul ideologizat al procesului de instruire şi de cercetare, imixtiunea brutală a partidului-stat în aceste procese.

Până în prezent s-au conturat câteva direcţii de abordare a istoriografiei sovietice. Conform uneia din acestea, istoriografia sovietică pe parcursul a 70 de ani s-a dezvoltat ascendent. Bazându-se pe ideile marxiste, ea a putut chipurile să evite criza, în care s-a pomenit gândirea istorică universală la răscrucea secolelor XIX-XX, s-a afirmat ca cea mai de frunte direcţie ştiinţifică capabilă de a rezolva cele mai arzătoare probleme teoretico-metodologice. Experienţa şi realizările ştiinţei istorice sovietice, conform opiniei reprezentanţilor acestei direcţii, au fost recunoscute de multe şcoli de peste hotare [[11]]. Ei admit că procesul dezvoltării ştiinţei istorice nu a fost lipsit şi de unele lacune. Cele mai importante au fost următoarele: Versiunea stalinistă a interpretării marxism-leninismului a dus la o relativă coborâre a nivelului cercetărilor, la dezorientare teoretică a unui şir de cercetători [[12]]. Implicarea conducerii de partid în ştiinţă s-a manifestat prin numeroase interdicţii, limitări la lucrul cu documentele, prin reglementare strictă a contactelor cu reprezentanţii istoriografiei de peste hotare [[13]]; Lucrările istorice deseori se dovedeau a fi ideologizate, şi depindeau de conjunctura politică [[14]]. Dar chiar şi aceste neajunsuri, spun adepţii acestei versiuni, nu exclud importanţa ştiinţifică a tot ce a fost realizat în etapele precedente a dezvoltării istoriografiei. Pentru adepţii acestei versiuni sunt caracteristice contrapunerea perioadei leniniste (anii 20) şi staliniste a dezvoltării ştiinţei, evidenţierea rolului hotărârilor Congresului XX şi regret, că critica influenţei cultului personalităţii asupra ştiinţei istorice nu a fost consecventă. [[15]]

Pentru altă abordare este caracteristic recunoaşterea necesităţii unei atitudini diferenţiate faţă de istoriografia sovietică. S-au constituit şi anumite variante a unei astfel de diferenţieri. De exemplu, manifestări negative în diferite ramuri ale ştiinţei istorice, în particular, se remarcă, că multe nenorociri ale ştiinţei istorice din perioada sovietică aveau loc din cauza poziţiei privilegiate a istoriei partidului, în timp ce alte direcţii, în special legate de studierea perioadei de înaintea revoluţiei se dezvoltau fructuos. [[16]] Conform opiniei adepţilor acestei abordări, este necesar de a se ţine cont în fiecare caz, de ceia ce în cercetările istorice este deformat şi de cele care corespund criteriilor ştiinţifice. În realitate deseori totul se reduce la aprecieri a istoriografiei după principiul „pe de o parte – pe de altă parte”.[[17]]

În abordarea şi aprecierea cea mai radicală a istoriografiei sovietice se pune problema în ce măsură istoriografia corespundea (dacă corespundea) cerinţelor ştiinţei, având în vedere nu doar viziunile contemporane despre ştiinţă dar şi viziunile anilor 20-70. Dacă în anii 1985-1986 despre criza internă a ştiinţei istorice sovietice vorbeau preponderent doar publiciştii, atunci după 1991, o astfel de abordare a căpătat o răspândire largă şi printre istoricii profesionişti.[[18]]

Cu toate acestea, ne cătând la multitudinea de abordări, ele au comun – predominarea caracteristicilor axiologice a istoriografiei sovietice asupra analizei esenţei problemei.

Cercetarea statutului ştiinţei istorice sovietice, presupune perceperea ei în două dimensiuni. Prima – locul, rolul şi funcţiile principale în societatea sovietică. A doua dimensiune – viaţa internă şi situaţia a înşişi ştiinţei istorice, structura, regulile, tematica, metodica, stilul.

Începând cu sfârşitul anilor 80 istoricii au încercat specificul interacţiunii între putere şi ştiinţă în condiţiile dominaţiei ideologiei comuniste şi a regimului comunist. „În faţa noastră, afirmă istoricul Iaroşevschi M.G., e un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – al ştiinţei reprimate”. Obiectul represiunilor a fost comunitatea ştiinţifică în întregime, mentalitatea ei, viaţa sa în toate manifestările. Trebuie să vorbim nu numai despre savanţi reprimaţi, dar şi despre idei şi direcţii ştiinţifice, instituţii ştiinţifice, cărţi şi reviste, arhive declarate secrete [[19]]. Acest statut al ştiinţei istorice în societatea totalitară este bine cunoscut. Mai rar se elucidează o altă faţetă a caracteristicii ştiinţei istorice: fiind supusă represiunilor, ea înşişi a devenit un mijloc puternic al acestora. Falsificând istoria, deformând conştiinţa, răspândind mituri, ştiinţa istorică de rând cu organele represive reprima, nimicea, constrângea.[[20]] Acest rol al ştiinţei istorice nu este mai puţin important în aprecierea locului şi rolului ei în societatea sovietică.

Ştiinţa istorică sovietică era parte componentă a sistemului social-politic sovietic. Anume această condiţie a determinat multe procese de ordin intern a istoriografiei, cât şi specificul interacţiunii între istoriografie şi alte institute de stat şi obşteşti. Relaţia oricărei puteri cu institutele ştiinţifice proprii, întotdeauna într-o măsură oarecare sunt conflictuale. Ideea autonomiei ştiinţei a apărut în rezultatul unui nivel suficient de înalt al dezvoltării statului, ca rezultat al necesităţii compromisului între stat, societate şi reprezentanţii ştiinţei. Totalitarismul ca principiu al organizării vieţii sociale exclude posibilitatea compromisului. De aceia activitatea autonomă a universităţilor şi ştiinţei în întregime în societatea totalitară este imposibilă. Ştiinţa şi institutele sale pot exista doar în măsura în care ele devin parte componentă a sistemului. Statul susţine doar acele ramuri ale ştiinţei, care nemijlocit satisfac necesităţile vitale. Nu întâmplător în regimul totalitar în situaţie privilegiată devin ramurile ştiinţei ce deservesc ideologia şi complexul militar, iar toate celelalte, chiar şi ştiinţele exacte, sunt susţinute doar în măsura în care ele sunt legate de asigurarea militară. Ştiinţa istorică din primele zile ale instaurării puterii bolşevicilor a nimerit printre disciplinele ştiinţifice privilegiate. Această selectivitate a noii puteri se baza pe considerente pragmatice. Căpătând puterea politică, partidul bolşevicilor nu avea bază socială stabilă. În schimb liderii lor erau convinşi în posibilităţile nelimitate de stăpânire. A supune oamenii să creadă în legitimitatea victoriei lor bolşevicii intenţionau, în primul rând cu ajutorul armelor. „…Dictatura presupune şi semnifică, în primul rând situaţia de război înăbuşit, situaţia măsurilor militare de luptă împotriva duşmanilor puterii proletare”.[[21]]

Scopul educării întregii populaţii a ţării în „spiritul socialismului” a devenit nu doar un obiectiv de partid ci şi de stat, în măsura în care partidul bolşevicilor, ce a luat puterea, pierdea trăsăturile de partid şi se transforma în sistem general de stat. În scurt timp s-a dovedit a fi posibil de a orienta nu doar întregul potenţial al partidului dar şi al statului spre realizarea obiectivelor propuse. În acest context, ştiinţa istorică, ca şi alte ştiinţe socio-umanistice, au început să fie privite înainte de toate ca instrument a politicii de stat. Ştiinţa istorică era susţinută de stat în măsura în care ea era capabilă să realizeze funcţiile instrumentale existente. Politizarea istoriei – a ştiinţei şi conştiinţei istorice a devenit o trăsătură distinctă a societăţii sovietice.

În statul în care a avut loc „victoria revoluţiei socialiste”, şi „realiza cu succes construcţia socialismului”, nu se putea pune niciodată în prim plan problema înţelegerii proceselor ce au loc în societate. Esenţa proceselor au fost „înţelese” de liderii politici şi nu trezea îndoieli: în ţară a avut loc revoluţia socialistă în conformitate cu legile evoluţiei social-istorice, care au fost descoperite de Marx şi Engels, şi care au fost dezvoltate de Lenin, Stalin, Partidul Comunist. Scopul ştiinţei se reducea la faptul de a demonstra ceea ce era evident pentru fondatori. Astfel de atitudine faţă de „cunoaştere” este tradiţională pentru toată istoria gândirii marxist-leniniste: Iniţial a fost scris „Manifestul Partidului Comunist”, în care au fost puse bazele viziunii marxiste a proceselor sociale, peste douăzeci de ani – „Capitalul”, ce conţine principii necesare pentru concluzii expuse în „Manifest”; Lenin a criticat cercetătorii pentru subaprecierea dezvoltării capitalismului în Rusia, apoi a pregătit lucrarea „Dezvoltarea capitalismului în Rusia”. Lenin la congresul partidelor comuniste a anunţat despre legităţile „revoluţiei socialiste” (în timp ce majoritatea în ţară şi partid au numito modest lovitură de stat), apoi circa zece ani istoricii au căutat confirmare a acestei aprecieri, până (după „explicaţiile” lui Stalin) nu au înţeles, că totul ce a fost spus de conducători nu necesită nici o confirmare; Întâi s-a anunţat despre faptul, că în ţară a fost construit socialism dezvoltat, apoi două decenii istoricii au meditat asupra faptului, ce este socialism dezvoltat şi când totuşi el a fost construit, până n-au „înţeles” (după cuvântarea următorului secretar general) că societatea creată, nici nu are „chip om”. Aceste indicaţii generale au condiţionat problematica istoriografică corespunzătoare, noul limbaj al ştiinţei istorice sovietice. Formaţie, proces, clasă, partid, revoluţie, lege, marxism, proletariat – acestea sunt bazele noului vocabular istoric. Dar cel mai popular şi mai răspândit termin în istoriografia sovietică până la sfârşitul anilor 80 a devenit cuvântul „luptă”. De aici rezultă şi formarea temelor centrale a cercetărilor istorice – istoria mişcării revoluţionare în Rusia şi alte republici unionale, istoria revoluţiilor ruse, istoria luptei claselor şi partidelor, istoria partidului bolşevic, temele cele mai importante în istoriografia sovietică – Leniniada istorică şi Marea Revoluţie socialistă din Octombrie.

Puterea politică, prin diverse mijloace a transformat ştiinţa în mecanism al sistemului politic. Se elaborau de asemenea principii noi ale relaţiilor dintre ştiinţă şi stat. Astfel, principiul autonomiei instituţiilor ştiinţifice şi a universităţilor devenea inaplicabil. Academia de Ştiinţe cu libertatea academică a devenit un element străin, fiind chiar în pericolul de a fi lichidată. Dar noul regim a prevăzut posibilitatea transformării acestei instituţii pur ştiinţifice în organ de reprimare a ştiinţei.

Includerea totală a istoriei în regimul sovietic era asigurată cu mijlocirea organelor securităţii de stat. Pe parcursul a şaptezeci de ani s-a creat un triunghi specific: PCR/PUC(b)/PCUS – CK/GPU/NKVD/KGB – Academia de Ştiinţe (cu institutele ei) şi instituţiile de învăţământ superior[[22]]. Întrucât nu doar fiecare cuvânt spus dar chiar şi fiecare gând era interpretat drept culpă, în astfel de „alianţă” nu era nimic neobişnuit, dimpotrivă, această relaţie era variată şi rezistentă. Cu ajutorul organelor de securitate Partidul Comunist „ajuta” istoricii să însuşească concepţia leninistă a procesului istoric, metodele marxiste de cercetare. Colaboratorii acestor instituţii obţineau de la istorici recunoaşterea celor mai grave crime: minimalizarea rolului „Marii revoluţii din Octombrie” în istorie, împărtăşirea concepţiilor burgheze etc. Metodele de obţinere a astfel de mărturii sunt bine cunoscute [[23]]. Aceste colaborări erau privite atât de fireşti încât profesorii sovietici au mai introdus printre sarcinile sale încă una: „Noi trebuie să devenim toţi cechişti”.[[24]] Cooperarea între PCUS, KGB şi AŞ s-a reflectat în cele din urmă în formulările laconice a funcţiilor sociale a ştiinţei istorice. V.V. Ivanov a determinat următoarele funcţii ale istoriei: a depista şi demasca scopurile de clasă a „reacţionarilor occidentali”; a prezenta realizările socialismului matur; a educa ura faţă de exploatatori şi mândria pentru revoluţia săvârşită de popor; a demasca esenţa anticomunismului; a servi cauza progresului social.[[25]] Aceste concluzii au fost efectuate nu în timpul regimului stalinist ci deja la mijlocul anilor 80, ceia ce dovedeşte că esenţa regimului totalitar, statutul ştiinţei istorice, funcţiile ei, pe parcursul întregii perioade sovietice nu s-au schimbat.

Înaintând ca obiectiv final al evoluţiei istorice – comunismul, ştiinţa şi învăţământul istoric a devenit domeniul principal al frontului ideologic în ansamblu. Scopul acestora era de a forma la populaţie sovietică o concepţie marxist-leninistă, de ai educa ca activi constructori ai comunismului şi patrioţi înfocaţi ai „patriei socialiste” [[26]]. Astfel, se preconiza de a crea un cetăţean sovietic tipic – „homo-sovieticus”. Prin urmare istoria pe lângă funcţiile sale politice continua să aibă un rol educativ considerabil. Necesitatea de noi cadre istorice care total să corespundă cerinţelor noului regim întru realizarea obiectivelor partidului, impunea necesitatea creării instituţiilor de învăţământ superior şi facultăţilor de istorie unde să fie pregătiţi istorici conform cerinţelor partidului. Nu era îndeajuns „homo-sovieticus”, era nevoie de „historicus sovieticus”, de un om nou şi o istorie nouă. Astfel, s-a purces la un drum lung, dar care s-a soldat cu o victorie totală. S-a format o armată întreagă de istorici care au scris corespunzător gusturilor puterii.

În urma reformelor, în a doua jumătate a anilor 30 are loc restructurarea organizaţională a ştiinţei istorice. Centrul principal devine Institutul de Istorie al AŞ URSS, unde a intrat Institutul Academiei Comuniste, alte structuri ce se ocupa cu studii istorice, a culturii materiale, artei etc. au intrat de asemenea în AŞ URSS. Astfel, cercetarea istoriei a fost concentrată într-un singur centru academic. Avea loc un fel de sinteză a cadrelor istoricilor-marxişti şi reprezentanţilor „şcolii vechi” ce au acceptat metodologia marxistă. Procesul de cercetare de la catedrele facultăţilor de istorie de asemenea a fost subordonat academiei. [[27]]

În anii 30-40, în cadrul discuţiilor desfăşurate, în ştiinţa isto­rică sovietică s-a reliefat o tendinţă definitorie a ei – renunţarea la ve­chile tradiţii istoriografice şi izolarea de realizările ştiinţei istorice din alte ţări. Obligatoriu pentru istoricii sovietici devenise necesitatea de a se călăuzi în activitatea lor de clişeele teoretico-metodologice trasate de faimosul „Scurt curs al istoriei PC(b)”. Ca rezultat, în ştiinţa istorică a fost acceptat un stil dogmatic de interpretare a trecutu­lui [[28]]. Pentru a consolida regimul stalinist şi a creşte sprijinul poporului, istoricii trebuiau să rescrie istoria, iar pentru a sublinia modul în care popoarele URSS au împărtăşit trecutul comunist, trebuia dedicat mai mult spaţiu istoriei prerevoluţionare, eroilor ei, „trecutului comun trăit de popoarele URSS” [[29]].

Vorbind despre reprimarea ştiinţei, sub aceasta trebuie de înţeles nu doar ceea ce a fost rezultatul represiunilor, în sensul exterminării oamenilor, cărţilor, convingerilor, lichidării ştiinţelor înseşi etc. Reprimaţi într-un anumit sens s-au dovedit a fi şi savanţii care n-au fost cuprinşi în acel măcel. Majoritatea din ei, supunându-se dictatului birocraţiei de partid, păstrând, pe de o parte, receptivitatea faţă de glasul conştiinţei, pe de altă parte, trebuiau să trăiască cu conştiinţa scindată, cu morala dublă [[30]]. Istoricilor le-a fost rezervat de către Stalin un mare rol în bătălia iniţiată cu „cosmopolitismul”. Campania prescria de a trasa calea ştiinţei sovietice, de a o izola de cea universală, confirmând întâietatea ştiinţei sovietice în toate domeniile. Prin aceasta, istoria, chemată să oglindească faptele trecutului, se transforma într-o ştiinţă reprimată.

Partidul comunist a început să conducă cu dezvoltarea ştiinţei atât de direcţionat  şi  organizat, cum nu a mai fost în istorie. Hotarul, care a marcat etapa finală a constituirii statutului ştiinţei istorice şi al istoricului sovietic, a fost editarea în 1938 a lucrării staliniste „Curs Scurt al istoriei PC(b)”.  Ideologia materialismului militant a pătruns şi cucerit conştiinţa majorităţii istoricilor. Pe primul loc era apartenenţa de partid, iar profesionalismul istoricului pe al doilea. Fără biletul de partid istoricul nu avea acces la multe  ramuri de activitate, lucrări ale istoricilor din străinătate, documente de arhivă etc. Acomodându-se la conducerea de partid istoricii îşi pierdeau neatârnarea şi independenţa.

Congresul XX al PCUS a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse în „Cursul Scurt”; dar sperau să găsească limitele libertăţii de a cerceta în deciziile Congresului, lipsa cărora stopa cercetările – a apărut o altă situaţie în ştiinţa istorică, de confuzie şi de incertitudine. Istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu etc.

Situaţia a fost clarificată într-o oarecare măsură de numărul revistei „Voprosî istorii” publicat în luna martie imediat după congres. Primul articol din revistă se intitula „Congresul XX şi sarcinile cercetărilor istoriei Partidului”. Dar conţinutul acestui articol depăşea limitele titlului. În realitate se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific.[[31]] În acelaşi timp articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea „Curs scurt” a lui Stalin. Articolele ce au urmat, puneau la îndoială „dogmele” staliniste şi se propunea o nouă abordare a problemelor. O atenţie deosebită a fost acordată problemelor metodologice, întrucât în perioada stalinistă şi tezele leniniste au fost denaturate conform indicaţiilor „apologetului”.

O trăsătură distinctivă a anilor 50-60 este satisfacerea setei izvoristice: Dacă în anul 1947 în sălile de lectură a Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente circa 4000 de persoane, atunci în 1957 peste 23000. [[32]] Începând cu mijlocul anilor 50 a fost săltată puţin „cortina de fier”, ce separa ştiinţa istorică sovietică de istoriografia universală. Astfel, istoricii au căpătat posibilitatea de a face cunoştinţă cu realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi, desigur, utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste”. Astfel a fost dovedit odată în plus că posibilitatea unor cercetări ştiinţifice, în sensul adevărat al cuvântului, depindea de conjunctura politică, ştiinţa nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate sancţionată”. Esenţa acestui fenomen, constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat. [[33]] Pe parcursul anilor 60 s-a constituit un nou sistem al canoanelor ideologice, întărită prin publicarea operelor complete ale lui Lenin. Fenomenul „libertăţii sancţionate”, ce se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, a fost un factor important, ce stagna dezvoltarea ştiinţei istorice.

Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posibilitatea arestului – erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Astfel, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres [[34]]. Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a tractatelor leniniste cu privire la dezvoltarea Rusiei declarată de Congresul XX, se realiza în ediţii ştiinţifice în mod formal şi primitiv. În locul citatelor din operele lui Stalin, aşa cum era până în 1956, au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse probleme ale istoriei şi nu doar, dar şi a marxismului, preziceri ale viitorului, despre patriotismul revoluţionar, conceperea materialistă a istoriei, partinitate şi obiectivism etc. [[35]]

Multiplele volume colective ale acelor ani, au devenit realizări ale directivelor partidului, a Secţiei Ştiinţă a CC PCUS, care îndrepta cercetările istoricilor în albia necesară puterii, a doctrinei oficiale de stat. O importanţă pentru ştiinţa sovietică şi viitorul ei căpătau astfel de întrebări ca scopul ştiinţei în noile condiţii sociale, poziţiile politice şi civice ale savanţilor, orientarea lor filosofică, socială şi politică. A apărut o nouă explicaţie a funcţiilor ştiinţei, criterii de apreciere a activităţii savanţilor, a colectivelor ştiinţifice şi rezultatelor activităţii lor, influenţa ştiinţei asupra culturii, conştiinţa socială a maselor, ideologia, memoria istorică a poporului. Toate aceste idei se formau sub acţiunea concepţiei marxiste a progresului social, care a fost declarată bază teoretică a ştiinţei istorice şi a concepţiei dezvoltării sale în condiţiile noului regim. Istoria treptat s-a transformat în ostatic al liderilor politici. Ei tindeau să o utilizeze pentru rezolvarea sarcinilor politice şi ideologice în detrimentul dezvoltării ştiinţei înşişi.

Dictatul politic şi ideologic, în condiţiile căruia se afla ştiinţa sovietică, închidea caracterul ştiinţific în limite extrem de mici. Dar printre istorici existau savanţi, ce au putut să-şi menţină viziunile sale ştiinţifice. Mulţi dintre ei, rămânând în limitele metodologiei marxiste, conştient au ales teme ale cercetărilor sale mai îndepărtate de conjunctură, punând în prim plan bogăţia şi diversitatea materialului factologic. Astfel chiar şi în condiţiile celor mai aspre presiuni, unii istorici reuşeau să elaboreze studii cu adevărat ştiinţifice.

Odată cu începutul restructurării şi lansarea lozincii „glasnosti” a început „euforia” căutării adevărului, revizuirea multor pagini din Istoria URSS. Aceste transformări au avut loc de asemenea sub controlul organelor de partid, şi presupunea ca şi după Congresul XX anumite limite, deşi în acest caz mult mai vaste. Mulţi istorici aveau rezerve faţă de această „glasnosti” şi în primii ani în rândul acestora se presimţea o anumită frică. Principiile metodologiei marxiste şi ideile expuse în lucrările lui Lenin au rămas intacte, istoricii continuând să se călăuzească în scrierile sale de deciziile Congreselor şi hotărârile comitetelor de partid până la căderea regimului. Membrul Corespondent al AŞ URSS V.I. Kasianenko într-un articol din revista „Voprosî istorii” confirmă rolul de frunte al partidului în procesele ce aveau loc şi că rolul principal al ştiinţei istorice la sfârşitul anilor 80 conform afirmaţiilor lui M.Gorbaciov la Plenara CC era de a „reconstrui viziunile lui Lenin despre socialism”. [[36]]

Ştiinţa istorică, ca şi întreaga societate sovietică reprezenta un sistem închis, ce şi-a pierdut posibilităţile de a se dezvolta. Iar istoriografia sovietică, fuzionată cu politica şi ideologia, a devenit parte componentă a sistemului totalitar. În rezultat s-a produs un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – fenomenul ştiinţei reprimate, ea fiind nu doar obiectul represiunilor dar şi subiectul acestora; istoricii – au devenit complici şi jertfe ale regimului totalitar, apologeţi ai politicii reacţionare, slugi credincioase ale elitei de conducere pentru  care raţionamentele şi scopurile politice erau indiscutabil, criteriu mult mai important, decât adevărul istoric.

Referinţe:


[1]. Могильницкий Б.Г. История исторической мысли XX века. Программа спецкурса. Томск – 2002. с.1. // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://klio.tsu.ru/historiography.htm [Accesat: 20.08.2007]

[2]. Козма В.Н. О статусе профессии советского историка:  смена парадигмы и драма самопознания. // Научная конференция „Философия, человек, перестроика”. – Кишинев. 1991. с.157.

[3]. Teodorescu L. Clio După Gratii – Lucrările Congresului XXII-lea al Academiei româno-americane de ştiinţe şi arte (26-29 iunie 1997). – Târgovişte, 1997, p. 104.

[4]. Быкова А.Г., Рыженко В.Г. Становление „нового” образа исторической науки // http://www.humanities.edu.ru/db/msg/20995 [Accesat: 21.08.2007]

[5]. Давиденко И., Кеслер Я., Мифы цивилизации. – М: Эксмо, 2005 г. c.5.

[6]. Маркс К., Энгельс Ф., Об историческом опыте и его уроках. -Москва: Издательство политической литературы, -1989. – 155 с.; Маркс К., Энгельс Ф., Опере aлесе, ын трей волуме. – Кишинэу: Картя Молдовенеаскэ, 1977.

[7]. Ленин В.И.. Опере Комплете. (50 volume). Кишинэу: Картя Молдовенеаскэ, 1975.

[8]. Сборник декретов и постановлений рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. – Mосква, 1920; Высшая Школа. Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А.Северцева. – Москва, 1957. – 655 с.; XVIII съезд Всесоюзной Коммунистической партии (б). 26 января – 10 февраля 1934 г. Стенографический отчет. – Москва: Партиздат, 1934. – 720 с.; Как ломали НЭП. Стенограммы пленумов ЦК ВКП(б) 1928–1929 гг. В 5-ти томах. (Россия. ХХ век.) / Ред. коллегия: В.П. Данилов, О.В. Хлевнюк и др. – Москва: Партиздат. 2000; Общество и власть: 30-е годы. Повествование в документах / Отв. ред. А.К. Соколов. – Москва: РОССПЭН, 1998. – 351 с.; Академия наук в решениях Политбюро ЦК РКП(б)-ВКП(б)-КПСС. 1922-1991/ 1922-1952. – Москва: РОССПЭН, 2000, 592 с; Аппарат ЦК КПСС и культура. 1958-1964: Документы. – Москва: „Российская политическая энциклопедия” (РОССПЭН), 2005. – 872 с.; Народное хозяйство СССР за 60 лет. Юбилейный статистический ежегодник. – Москва: Статистика, 1997, 710 с.

[9]. Историчичесская наука в XX в. М.: Научно-издательский центр “Скрипторий”, 1997. c.60.

[10]. История (документы, мемуары) // http://elibrus.1gb.ru/ist.shtml; Рожденным в СССР посвящается. СССР „История-Анализ-Коментарии-Oбсуждeния-Архивы” // http://cccp.narod.ru/; Сборники документов „Россия ХХ век” на сайте Международного фонда „Демократия”//http://www.idf.ru/almanah.shtml[Accesat: 20.08.07]

[11]. Афанасьев Ю.Н. Феномен советской историографии // Отечественная история. – М., 1996. № 5. с.146-168.

[12]. Васютин Ю.С. Актуальность ленинского наследия и современность // Постигая Ленина: Материалы научной конференции. М., 1990.c.3-12; Голубева Е.И. О некоторых проблемах современной научной ленинианы // Там же. c.13-20.

[13]. Волобуев П.В. «Круглый стол» советских и американских историков. 9-11 января 1989 г. // Вопросы истории. 1989. № 4. c.146-161.

[14]. Зевелев А.И. Путь к истине // Суровая драма народа. – М., 1989. c. 508-511.

[15]. Маслов Н.Н. «Краткий курс истории ВКП(б)» – энциклопедия культа личности Сталина // Суровая драма народа. – М., 1989. с. 334-352.

[16]. Афанасьев Ю.Н. Op.cit., p. 147.

[17]. Бордюгов Г.А., Козлов В.А. История и конъюнктура. М., 1992. с. 30-50.

[18]. Искендеров А.А. Новый взгляд на историю // Вестник Рос. университета дружбы народов. Сер. история, философия. 1993. № 1. с. 6-9.

[19]. Ярошевский М.Г. Сталинизм и судьбы советской науки//Репрессированная наука. – СПб.: Наука, 1991. с.10.

[20]. Афанасьев Ю.Н. Op.cit., p. 148.

[21]. Ibidem, p.149.

[22]. PCR – Partidul comunist al Rusiei / PUC(b) – Partidul Unional Comunist al bolşevicilor / PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice; CK – Comisia extraordinară pentru lupta cu sabotajul, speculaţia şi cont-revoluţia (ВЧК-ЧК), în 1922 este reorganizată în Direcţia politică de stat (ГПУ) din Componenţa Comisariatului Norodnic al Afacerilor Interne (НКВД); KGB – Comitetul Securităţii de Stat instituită în 1953 (КГБ).

[23]. Афанасьев Ю.Н. Op.cit., p. 95-109.

[24]. Ibidem, p.161.

[25]. Иванов В. В. Методология исторической науки. М., 1985. c. 51—64.

[26]. Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода. // Вопросы историй. № 11. 1949. с. 3.

[27] Гришаев О. В. Изменения в системе исторического образования в СССР в середине-второй половине 30-х годов XX века // Категоріальний аппарат історичної науки. Харківський історіографічний збірник. Харків, НМЦ “СД”, 2000. – Вип. 4. c. 82 – 90

[28]. Ţaranu A. Istoriografia naţională imperativ al timpului //Revistă de istorie a Moldovei, 1992, nr.1. p.3,4.

[29]. Meurs W.P. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău: Editura Arc, 1996. p.25.

[30]. Ярошевский М. Г., Op.cit., p. 10-12.

[31]. XX съезд КПСС и задачи исследования истории партии // Вопросы истории. – 1956. – №.3. С. 3-12.

[32]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c.247.

[33]. Сидорова Л. А., Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793 [Accesat: 20.08.2007]

[34]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c.262.

[35]. Ibidem, p.296.

[36]. Касьяненко В.И. Основные закономерности развития и актуальные проблемы истории советского общетва // Вопросы истории. – 1988. №.6.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s