Politica statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior din URSS (1917-1938). Aspecte istorico-teoretice.

În. Analele științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Serie nouă: Istorie, tomul 51-53, 2006-2007. p.154-164. (0,9  c.a.)

Adrian DOLGHI, Universitatea de Stat din Moldova

Dans cet article on analyse le procès de l’institutionnalisation de la formation historique supérieure en URSS. On met en relief les directions de la politique de l’Etat soviétique dans le domaine de la formation supérieure historique et la science historique. On a apporté les preuves de l’intervention grossière du parti-Etat et de l’homme-Etat – Staline à la vie didactico-scientifique des écoles supérieures et des centres de recherches.

Par le prisme procès de l’institutionnalisation de la formation historique supérieure et de la science historique se découvre la politique de l’Etat soviétique de l’idéologisation et la répression de la science historique, de l’établissement du marxisme comme la base idéologique de son enseignement et recherche.

Lovitura de stat în Rusia, din anul 1917, a determinat, pe o durată de şapte decenii, instaurarea monopolului marxist-leninist asupra procesului de scriere şi interpretare a istoriei. „Destinul muzei Clio a fost încătuşat de urmările revoluţiei conduse de Lenin, apoi de directivele trasate de Stalin. Astfel, practic întreaga concepţie despre istorie, ca şi libertatea celui care o scria, a fost anulată” [[1]]. Revoluţia a marcat descompunerea structurilor socioculturale, a determinat nefast, destinul a zeci de popoare, cu manifestări relativ diferite în anumite perioade ale regimului sovietic.

În prezentul articol ne-am propus drept scop să analizăm politica promovată de statul sovietic în domeniul învăţământului istoric superior şi al ştiinţei istorice sovietice în perioada 1917-1938:  instituţionalizarea, oficializarea şi organizarea studierii/cercetării istoriei prin prisma ideologiei marxist-leniniste, subordonate organelor de partid şi de stat. Totodată, vom cerceta procesul de formare şi dezvoltare a sistemului de pregătire a istoricilor marxişti (cadre de partid, didactico-ştiinţifice şi propagandistice) necesare pentru fundamentarea şi justificarea ideologiei comuniste şi a regimului instituit în URSS, care urma să exercite un control total asupra activităţii istoricilor şi asupra procesului de predare-învăţare a istoriei.

Instituţionalizarea învăţământului istoric superior şi a ştiinţei istorice avea loc printr-un şir de acţiuni întreprinse de reprezentanţii puterii sovietice: a) lichidarea vechilor şi crearea noilor instituţii de învăţământ superior cu profil istoric; b) crearea noilor centre ştiinţifice de cercetare şi transformarea celor vechi în instituţii marxist-leniniste; c) formarea şi consolidarea sistemului de propagandă; d) atragerea reprezentanţilor vechii şcoli în şcoala marxistă şi înlăturarea din ea a istoricilor incomozi etc. Aceste acţiuni aveau un caracter ideologic şi propagandistic, care se înscriau în şirul de măsuri de creare a sistemului de propagandă a ideologiei marxist-leniniste şi de agitaţie. Totodată, propaganda marxist-leninistă se desfăşura în strânsă legătură cu activitatea „ştiinţifică”, aceasta în scopul elaborării tezelor ideologice ştiinţific argumentate ale partidului-stat. Deşi putem evidenţia mai multe direcţii în procesul de instituţionalizare, totuşi se distinge tranşant politica (multiaspectuală) a regimului sovietic faţă de învăţământul istoric superior – formarea şi consolidarea sistemului instructiv-educativ, pregătirea specialiştilor în domeniul ştiinţei istorice-marxiste şi subordonarea acesteia partidului-stat, în vederea manipulării maselor, argumentării şi justificării regimului instituit.

Direcţiile politicii statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior şi metodele de realizare a acesteia se desprind din documentele şi actele care de fapt le-au generat şi care servesc drept suport documentar al investigaţiei. Întregul proces de creare a „societăţi comuniste” se baza pe lucrările „clasicilor” K.Marx şi F.Engels[[2]], V.Lenin[[3]], care au determinat evoluţia învăţământului istoric şi a ştiinţei istorice în ansamblu în statul sovietic;  pe hotărârile CC al PCUS, ale Sovietului Miniştrilor URSS, pe Materialele Congreselor PCUS şi pe alte documente cu referire la învăţământul istoric superior [[4]].

Deschiderea parţială a arhivelor după 1991 a permis accesul cercetătorilor la documentele secrete. Totodată, multe personalităţi, participanţi la exercitarea puterii sau jertfe ale regimului, după destrămarea URSS s-au ocupat de scrierea memoriilor, de analiza  şi comentarea evenimentelor care s-au derulat. Un şir de documente şi mărturii de acest gen sunt publicate pe pagini Web [[5]]. Documentele nominalizate atestă caracterul ideologizat al procesului de instruire şi de cercetare în instituţiile de învăţământ superior şi ştiinţifice, imixtiunea brutală a partidului-stat (în perioada stalinistă – a „Omului-stat”, Stalin) în aceste procese.

Până în prezent, în atenţia cercetătorilor au fost diverse aspecte ale evoluţiei învăţământului istoric superior din URSS, ale relaţiilor partidului-stat cu ştiinţa istorică şi savanţii din domeniu, ale instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ale ştiinţei istorice. Istoriografia din fosta URSS a avut de înregistrat rezultate „semnificative” ale adeziunii sale la putere sau la anumite curente politice şi sociale influente în zona habitatului şi a activităţii istoricilor. Situaţia de colonie a republicilor unionale a determinat, pentru cercetătorii locali, o aservire aproape fără excepţii a acestora de către putere. În acest context se evidenţiază tendinţa de a elabora: a) Studii referitoare la istoria universităţilor, în care autorii elucidează evoluţia universităţilor din URSS şi a facultăţilor de istorie din cadrul lor [[6]]; b) studii consacrate evoluţiei învăţământului şi ştiinţei istorice. Studiile din perioada sovietică vizând aceste tematici au un caracter fragmentar şi tendenţios [[7]].

În istoriografia post-sovietică cercetările asupra problemei respective abia încep să ia amploare. O primă categorie a studiilor sunt publicaţiile ştiinţifice ale unor autori ce se referă nemijlocit la unele aspecte ale impactului regimului totalitar comunist asupra evoluţiei învăţământului universitar şi a ştiinţei din URSS. Printre cele mai importante menţionăm lucrările autorilor M.G. Iaroşevschi [[8]], B.C. Ilizarov care analizează politica lui Stalin faţă de învăţământul şi ştiinţa istorică [[9]]; Stephane Courtois [[10]]; V.S. Braceov [[11]]; D.D. Tumarchin [[12]]; S.Marchedonov [[13]].

O problemă  actuală a ştiinţei istorice din Republica Moldova este aprecierea impactului regimului stalinist asupra ştiinţei istorice. În perioada „socialismului” au fost falsificate şi chiar nimicite formele de organizare socială a societăţii, încercate de experienţa civilizaţiei mondiale, formele vieţii spirituale şi morale. Dauna a fost colosală şi aproape irecuperabilă. Din fericire, definitiva „mancurtizare” a societăţii nu s-a reuşit, fapt despre care vorbeşte renaşterea spirituală a popoarelor după dezintegrarea URSS. Spre regret, atenţia asupra acestei teme astăzi nu mai este atât de pronunţată; cu toate acestea, anumite elemente ale mentalităţii staliniste mai persistă în gândirea unor reprezentanţi ai societăţii. De aceea, este necesar de a analiza în continuare acest fenomen, în diversele sale manifestări, care se impune în calitate de obstacol principal în calea eliberării conştiinţei maselor de confuziile utopice ale epocii sovietice.

Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi a ştiinţei istorice în URSS nu poate fi cercetat separat de impactul regimului totalitar comunist asupra societăţii, în general, şi asupra procesului didactico-ştiinţific, în particular. Totodată, în tratarea unor aspecte ale problemei urmează să se  ţină cont de legătura strânsă între învăţământul universitar şi ştiinţă. Dezvoltarea ştiinţei nu poate avea loc în lipsa specialiştilor înalt calificaţi în învăţământul superior, şi viceversa. Acest adevăr a fost constatat chiar şi în hotărârile Consiliului Comisarilor Norodnici, ale Ministerului Învăţământului Superior şi ale Comitetului Central al PC (b) [[14]]. Accentuarea legăturii strânse între învăţământul superior şi ştiinţa istorică în URSS se făcea centralizat prin directive şi hotărâri de partid şi de stat, nu atât în scopul propăşirii ştiinţei istorice şi a învăţământului, cât în scopul ideologizării acestora prin fixarea şabloanelor istoriografice, a principiilor marxist-leniniste şi a metodelor specifice de predare-învăţare a istoriei, dar şi în scopul creării cadrelor de istorici-marxişti, de partid şi de stat loiali partidului comunist.

Institutul social al învăţământului şi ştiinţei include în sine un şir de concepte, printre care se numără o structură organizaţională deosebită, subiecţi ai muncii didactico-ştiinţifice (cadrele), mijloace ale activităţii didactico-ştiinţifice, baza materială etc. Printre factorii ce influenţează dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei o deosebită importanţă are politica statului promovată faţă de educaţie, în general, faţă de ştiinţă şi savanţi, în particular. Pentru ţara în care puterea practic de la început s-a format ca o dictatură de partid şi de stat factorul politic este unul hotărâtor. Impactul lui asupra dezvoltării nu numai economice, dar şi spirituale era enorm. Rolul şi locul altor componente în istoria învăţământului şi ştiinţei pot fi apreciate adecvat doar prin prisma factorului politic. Nu sunt de neglijat în context şi factorii interni, cum ar fi structura şi sistemul organizării învăţământului şi ştiinţei.

În statul sovietic ştiinţa istorică avea o deosebită importanţă. Conform istoriografiei sovietice, ea „ajuta la educarea politică a muncitorilor, la conştientizarea schimbărilor istorice ce aveau loc în rezultatul Revoluţiei din Octombrie” [[15]]. În alţi termeni, ştiinţa istorică a devenit o unealtă a noului regim de justificare a crimelor şi un mijloc de manipulare ideologică a maselor.

Evoluţia ştiinţei în general în URSS nu poate fi cercetată izolat, fără se a ţine cont de factorul politic. Impactul regimului sovietic, în special a celui stalinist asupra ştiinţei istorice necesită investigaţii speciale, pentru a pătrunde în esenţa sistemului politic, social şi ideologic instituit de Stalin („Om-stat”) – fenomen unic de felul său în istorie, căruia îi sunt supuse nu numai instituţiile de bază ale societăţii. Voinţei unui singur om îi este subordonată întreaga sferă materială, spirituală şi culturală, întregul aparat de stat şi de partid. Omul-stat, sau indiferent cum s-ar numi în acest caz cel de la timonă, îşi subordonează totul sieşi prin diverse metode şi mijloace – teroare, intrigi, corupere. Astfel, el capătă nu pur şi simplu deplină putere în ţară, putere asupra resurselor şi instituţiilor ei,  dar exercită şi controlul asupra tuturor oamenilor din această ţară – de la mic la mare. Puterea îi este într-atât de nelimitată încât el poate nu numai să reconstruiască trecutul (istoria) după bunul plac, dar şi viitorul. Cele spuse nu sunt o metaforă, ci o relatare a tristei guvernări exercitate de Stalin. Stalin a distrus aparatul de stat, a reprimat şi l-a supus într-un mod cumplit. Acelaşi lucru îl făcea şi cu guvernaţii. În pofida opiniei oficiale, devenită obligatorie pentru toţi locuitorii URSS, indiferent de timp şi spaţiu, în societate domina frica [[16]].

Toate manualele şcolare de istorie au fost studiate minuţios de aparatul servil al lui Stalin, nu numai în ce priveşte conţinutul, dar şi imaginile. El a fost un formalist în tot ce se referă la creativitate – în treburile de stat, politice şi ştiinţifice. Ca urmare, veşnic flămânda şi ruinată până în temelii ţară a fost transformată într-un lagăr de concentrare, declarându-se raiul mult aşteptat pentru omul muncitor. Şi fiecare din cei care au trăit sub acest regim, fie că se aflau fie în libertate, fie în lagăre trebuia să repete la infinit această lozincă până în cele din urmă nu credea în ea. Propaganda declara că în ţară este cea mai deplină din lume democraţie şi cel mai corect sistem politic. Şi deşi aproape că nimeni nu credea în acest „adevăr”, totuşi, formal se credea.

Stalin s-a infiltrat în materia cea mai fină, domeniu fără de care progresul societăţii e de neconceput – ştiinţă. Formalismul s-a încetăţenit, pentru totdeauna, prin scheme învechite ale manualelor pentru şcoala primară, medie superioară. Tot formalismul însoţea adunările de partid, mitingurile stihiinice, demonstraţiile bine dirijate, procesele judiciare; el era prezent în cultură şi artă, sub toate aspectele sale. Chiar cei mai apropiaţi lui Stalin trăiau într-o lume formală inventată de dânsul. Unicul creator real şi lider absolut al acelei lumi era doar el – Stalin [[17]].

Dictatul ideologic s-a conturat pe parcurs. În anii ’20, ştiinţa istorică încă nu era total unificată de teoria marxistă a istoriei. După Octombrie 1917 continuau să activeze reprezentanţi de vază ai şcolilor istorice „vechi” (N.I. Kareev, D.M. Petruşevschii, E.V. Tarle ş.a.), se mai publicau lucrările lor, care după conţinut nu se înscriau în tiparul ideologiei oficiale de stat. Anume cadrele ştiinţifice vechi au făcut foarte mult pentru recunoaşterea ştiinţei istorice sovietice peste hotare. Ei reprezentau ştiinţa istorică naţională şi păstrau într-o anumită măsură o linie a continuităţii în dezvoltarea ştiinţei istorice ruse, pregătind un şir de discipoli. Erudiţia lor înaltă, profesionalismul, cultura cercetării, analiza minuţioasă a izvoarelor etc. trezeau stimă din partea savanţilor europeni şi ofereau ştiinţei istorice sovietice o posibilitate recunoscută de a participa la dialogul ştiinţific pe arena internaţională [[18]].

În primii ani de activitate (1917-1920), guvernul sovietic şi partidul comunist aveau o atitudine precaută faţă de şcoala superioară prerevoluţionară, în primul rând faţă de cadre. În primul deceniu după Revoluţia din Octombrie, meseria de istoric era exercitată în mare parte de istorici necomunişti. Noului regim nu-i ajungeau forţe pentru a sigura instituţiile de învăţământ cu cadre marxiste. Astfel, acei profesori care nu erau pe placul regimului au avut posibilitatea de a-şi continua activitatea la catedrele universitare. Totodată, se întreprindeau măsuri pentru a soluţiona problema cadrelor marxiste şi a crea centre de propagandă.  În ştiinţa istorică exista o pluralitate de teorii şi metodologii bine cunoscute, deşi cadrul acestora se restrângea an de an. Anul de cotitură în acest sens a fost 1929, când conducătorul oficial al ştiinţei istorice М.N. Pokrovski a anunţat despre sfârşitul „perioadei de coexistenţă paşnică” cu savanţii şcolii din perioada ţaristă. S-a început „epurarea” Academiei de Ştiinţe, iar V.M. Molotov, devenit preşedinte al Sovietului Comisarilor Norodnioci, a declarat că anul 1930 trebuie să fie „…ultimul an de activitate pentru vechii specialişti” [[19]]. Activitatea acestora a luat sfârşit prin demararea binecunoscutului proces judiciar „Dosarul  academic” al lui S.F. Platonov şi a altor procese  intentate împotriva unui şir de istorici renumiţi în anii 1929-1931.

Comanda socială a noii orânduiri punea în faţa istoriografiei sovietice nou-născute scopul de a crea noi instituţii ştiinţifice şi de învăţământ; noi urmau să fie şi tematicile de cercetare, care trebuiau să corespundă postulatelor comuniste. Cea mai mare atenţie a fost acordată organizării noilor centre ştiinţifice, propagandei teoriei marxism-leninismului, cercetării ideilor socialiste şi comuniste, mişcării revoluţionare internaţionale etc.

Primul centru marxist de ştiinţe sociale a fost Academia Socialistă ( ulterior – Comunistă), creată la 25 iunie 1918. Pentru atragerea savanţilor în tabăra marxistă, din noiembrie 1919 în Academie au început să fie formate cabinete speciale (de istorie a socialismului, a Internaţionalei II şi III, de politică externă), în faţa cărora era pus scopul de a cerceta problemele importante ale istoriei moderne şi contemporane [[20]]. Însă, deoarece majoritatea istoricilor şcolii vechi au manifestat precauţie în ce priveşte aplicarea acestor metode, iar unii au luat chiar o atitudine ostilă faţă de noua ideologie, puterea sovietică a recurs la lichidarea facultăţilor de istorie, prin aceasta urmărindu-se scopul de a dezrădăcina „…ştiinţa istorică ţaristă şi metodele ei de pregătire a cadrelor” [[21]].  Prima dintre instituţiile de pregătire a istoricilor-marxişti a fost Universitatea Comunistă „I.M. Sverdlov” organizată în anul 1919 [[22]]. Iar în locul facultăţilor de istorie lichidate în anul 1919 la universităţile din Moscova şi Petrograd au fost create facultăţi de ştiinţe sociale (aşa-numitele ФОНы) cu secţii economice, politico-juridice şi istorice [[23]], în care procesul de instruire se desfăşura prioritar după metodele şcolii vechi.

Situaţia a început să se schimbe spre sfârşitul anului 1920 – începutul anului 1921, când „Republica Sovietică a biruit forţele contrarevoluţionare”. În 1920, prin Hotărârea CC al PC a fost adoptată decizia de a crea Muzeul Marxismului, care în 1921 s-a desprins din Academie formând Institutul „K.Marx şi F.Eengels” [[24]]. Un pas hotărâtor spre transformarea şcolii sovietice a fost adunarea de partid pe problemele învăţământului, care şi-a desfăşurat lucrările între 31 decembrie 1920 şi 4 ianuarie 1921 la Moscova. În cadrul acestei adunări au fost discutate propunerile Comisiei pentru reorganizarea radicală a predării ştiinţelor umanistice în şcoala superioară, creată în noiembrie acelaşi an. În sarcina acestei Comisii conduse de F.A. Rotştein era pusă revizuirea programelor de studiere a ştiinţelor umanistice, soluţionarea problemei privind pregătirea cadrelor marxiste pentru şcoala superioară şi elaborarea planului „reformării radicale” a învăţământului public [[25]]. În baza raportului Comisiei şi a articolelor lui Lenin a fost finisată elaborarea „strategiei” de reorganizare a învăţământului public. În 1921, V.Lenin a emis trei decrete: Decretul Consiliului Comisarilor Norodnici despre înfiinţarea aşa-numitelor institute „Institute ale Profesurii Roşii”, din 11 februarie [[26]], şi două privind Planul fixării minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare a RSFSR, din 4 martie,  care au jucat un rol decisiv în predarea ştiinţelor umanistice în învăţământul superior în baza principiilor marxiste şi în ce priveşte pregătirea cadrelor. Pentru a putea preda în instituţiile de învăţământ superior ideologizate, fiecare cadru didactic trebuia să posede, conform decretelor, un minim de cunoştinţe despre marxism şi să împărtăşească viziunile partidului de guvernământ; totodată, a fost stabilit  controlul asupra cadrelor ce urmau a fi angajate în aceste instituţii de învăţământ superior. În scopul ideologizării învăţământului universitar şi pentru o subordonare mai strictă a cadrelor s-a recurs la crearea diverselor societăţi şi organizaţii „ştiinţifice”, „culturale”, propagandistice etc.

În anul 1921 s-a început reorganizarea facultăţilor de ştiinţe sociale şi crearea altor noi. În 1923, în cadrul universităţilor din Rusia Sovietică funcţionau şapte facultăţi de ştiinţe sociale (în componenţa lor fiind incluse facultăţile de istorie, de litere şi facultăţile de drept) [[27]]. La aceste facultăţi au fost create secţii sociopedagogice care aveau drept scop pregătirea cadrelor pentru ştiinţele sociale (adică pentru predarea filosofiei marxiste, a materialismului istoric, a ideologiei comuniste în ansamblu). Au fost anulate cursurile „vechi” de istorie, prin care  „s-a dat o lovitură zdrobitoare asupra istoriei burgheze” şi au fost introduse cursuri noi de „ştiinţe sociale” (printre care şi istoria socialismului, istoria mişcării revoluţionare, istoria revoluţiei). Însă, întrucât noua armată de profesori „nu era suficient pregătită politic” – nu era pătrunsă îndeajuns de ideologia marxistă şi nu era convinsă de veridicitatea ei – aceasta nu era gata să elaboreze cursuri şi manuale noi bazate pe principiile marxism-leninismului şi să reorganizeze de sine stătător predarea istoriei. De asigurarea cu cadre, de care duceau lipsă facultăţile de ştiinţe sociale, se ocupa Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC PCR(b) şi secţiile respective din organizaţiile de partid din Moscova şi Petrograd care „rezolvau activ toate problemele legate de activitatea facultăţilor de ştiinţe sociale” [[28]]. Observăm că de problemele legate nu numai de educarea tinerei generaţii, dar şi de pregătirea specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior se ocupa de fapt nu Comisariatul Norodnic al Învăţământului Public, ci  Secţia de Propagandă a PCR(b) şi secţiile respective din componenţa organizaţiilor orăşeneşti de partid.  Deţinând toate pârghiile puterii centrale şi locale, acestea şi-au subordonat întregul proces de instruire. Cerându-i-se opinia referitor la politica puterii sovietice privind învăţământul superior şi reformarea acestuia, Nicolai Berdeaev a spus: „Nu susţin politica puterii sovietice referitor la învăţământul superior, întrucât ea încalcă libertatea ştiinţei şi a predării şi constrânge libertatea vechii filosofii” [[29]].

În anii 1921-1923 Universităţi Comuniste au fost organizate în nouă oraşe din Rusia Sovietică. Ele pregăteau lucrători de partid, profesori pentru şcolile de partid, inclusiv profesori de istorie [[30]].

Societatea ştiinţifică a marxiştilor, creată în anul 1921, era primul, după revoluţie, centru ideologic ce reunea cadre ştiinţifice din cel mai mare oraş al ţării – Petrograd. Iar în anul 1922 a fost creată Asociaţia institutelor de cercetări ştiinţifice din Rusia (РАНИОН), în a cărei componenţă a intrat Institutul de Istorie [[31]]. O amploare mai mare, la nivelul întregii ţări, a căpătat Societatea istoricilor-marxişti organizată în 1925 pe lângă Academia Comunistă. În primii ani de existenţă (1925-1929) ea includea o secţie unică de Istorie a Occidentului. Din 1929 aceasta a fost divizată în două secţii: de Istorie a Capitalismului Industrial şi de Istorie a Imperialismului. Drept cea mai mare realizare a Societăţii istoricilor–marxişti se menţiona, că în activitatea ei au fost implicaţi savanţi, care lucrau în centru şi în regiuni, fiind organizate reuniuni unionale, discuţii pe diverse probleme ale metodologiei şi istoriei ştiinţei istorice. Momentul de cotitură în dezvoltarea instituţiilor istorice a fost anul 1929, când Institutul de Istorie a fost transferat în cadrul Academiei Comuniste [[32]]; astfel, politicul se implica tot mai mult în ştiinţă.

Un rol deosebit în pregătirea cadrelor de propagandă a metodologiei marxist-leniniste a istoriei au avut Institutul „V.I.Lenin”, Institutul „K.Marx şi F.Engels”, Institutul de Istorie a Partidului. În anul 1928 Institutul „V.Lenin” a fost comasat cu Institutul de Istorie a Partidului, iar în anul 1931, în rezultatul fuzionării acestuia cu Institutul „K.Marx şi F.Engels” a fost creat Institutul „Marx-Engels-Lenin” (IMEL) pe lângă CC PC (b).

Din 1925, istoricii nemarxişti au fost treptat înlăturaţi de la poziţiile academice de conducere. Iar cabinetele Academiei Comuniste conlucrau nemijlocit cu secţiile respective ale Societăţii istoricilor-marxişti. Din decembrie 1922 Academia a început să publice organul periodic „Mesagerul Academiei Socialiste” [[33]]. O mare rezonanţă a avut-o prima Conferinţă Unională a istoricilor-marxişti organizată la sfârşitul anului 1928 – începutul anului 1929. În condiţiile înăspririi regimului de teroare în URSS, activitatea de propagandă lua amploare prin organizarea discuţiilor în cadrul cărora era demascat capitalismul, caracterul lui exploatator etc. [[34]].

Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxiste se realiza în URSS pe diverse căi, una dintre cele mai „eficace” fiind represiunile împotriva istoricilor, reprezentanţilor „şcolii vechi”. Aceştia erau siliţi să se încadreze în noile organizaţii de partid din cadrul instituţiilor de învăţământ şi de cercetări ştiinţifice create de bolşevici; concedierea, exilarea, lichidarea fizică erau metode obişnuite practicate de organele de partid şi serviciile speciale. Pe lângă represiunile de masă se ducea lupta împotriva intelectualităţii, pentru a o ţine într-o permanentă frică. O astfel de politică, ce s-a răsfrânt asupra unor reprezentanţi ai intelectualităţii încă în anii ’20 (de exemplu, exilarea din ţară în anul 1922 a celor mai reprezentativi gânditori), mai târziu a fost promovată sub formă de dosare falsificate, care au servit drept temei pentru intentarea proceselor ulterioare [[35]].

Cea mai mare parte a lucrărilor savanţilor, care au respins marxismul, dar care nu au emigrat, n-au fost recunoscute. Printre acestea, una dintre cele mai mari figuri a fost patriarhul istoriografiei ruse N.I. Kareev, care a fost înlăturat de la predarea în universitate [[36]]. În mare parte, cele întâmplate cu Kareev, dar şi cu întreaga ştiinţă istorică din URSS, era una din consecinţele a instaurării noului regim, deosebit de cel din 1917 şi 1922, deosebit chiar de cel ce a durat până în 1929 – stalinismul.

Către anul 1929 reţeaua instituţiilor de învăţământ superior şi de cercetare s-a consolidat într-un sistem centralizat, formalizat şi dirijat din centru. Structura instituţiilor, calitatea cadrelor didactico-ştiinţifice, numărul studenţilor, conţinutul programelor de studii – toate erau planificate şi orientate spre săvârşirea „revoluţiei culturale” şi crearea unei noi „societăţi sovietice”, spre educarea unui cetăţean tipic „homo-sovieticus”. Ceea ce a urmat după anul 1929 a fost perfectarea şi înăsprirea sistemului de îndoctrinare, mancurtizare şi a regimului de teroare (fizică şi intelectuală) a maselor.

Cartea neagră a comunismului a consemnat că în URSS anii ’30 au cunoscut o represiune fără precedent la scara întregii societăţi”, fiind lovite „toate păturile populaţiei sovietice, de la membrii Biroului Politic până la cetăţenii de rând, care erau arestaţi în stradă pentru a fi  îndeplinit planul de represiune a „elementelor contrarevoluţionare” [[37]].

Începând cu intelectualitatea tehnică („Dosarul minerilor”, 1928), Stalin şi-a focusat atenţia asupra reprezentanţilor ştiinţelor socioumanistice. Primele acţiuni de denigrare s-au răsfrânt asupra istoricilor, în mare parte asupra celora din Academia de Ştiinţe. Lansarea primului plan cincinal de către Stalin, în 1928, s-a soldat şi cu o campanie generală împotriva ultimilor istorici „burghezi”, iar în 1929-1930 aceasta a culminat cu „epurarea” Academiei de Ştiinţe [[38]]. Astfel, au început prigonirile academicienilor incomozi. Din Academie au fost concediaţi 800 de savanţi, fiind distrus potenţialul ştiinţific al ştiinţei ruse, fără de care dezvoltarea în albia normalităţii devenea de neconceput [[39]]. „Epurarea” Academiei de Ştiinţe a durat mai mult de un an şi a luat sfârşit în februarie 1931 prin aşa-numitul „Dosar al academicianului C.F. Platonov” [[40]].

În 1931 Stalin adresează ziarului „Revoluţia proletară” [[41]] o scrisoare în care critica istoricii pentru faptul că „puneau discutarea axiomelor mai presus de  interesele vitale ale Partidului”, impunând istoricilor propria definiţie a noţiunii „spirit partinic”. În acest mod, misiunea istoricului nu mai  era să investigheze în mod critic trecutul,  bazându-se pe ideile marxismului,  ci să modeleze istoria după axiomele politice la zi şi să renunţe la toate celelalte opinii. Astfel, Stalin a făcut din scrierea istoriei un instrument de îndoctrinare a întregului popor, în special a membrilor partidului [[42]].

Unul dintre cei mai activi participanţi la propaganda comunistă şi primul director al Institutului „K.Marx şi F.Engels” a fost D.B. Reazanov. Acesta nu se considera leninist, dar cunoaşterea temeinică a lucrărilor lui Marx şi Engels îl apropia de bolşevici. El menţiona: „Eu nu sunt bolşevic, nici menşevic şi nici leninist. Eu sunt doar marxist, şi, ca marxist, sunt comunist” [[43]]. Însă spiritul său activ a trezit nemulţumirea lui Stalin. În 1931 Reazanov a fost destituit din funcţia de director al Institutului, exclus din partid şi exilat în oraşul Saratov; în 1937 este iarăşi arestat şi în 1938 executat [[44]].

În primii ani, sarcina de bază a Institutului de Istorie era de elabora manuale şcolare de istorie. Prin decizia SCN (Sovietului Comisarilor Norodnici) din 8 februarie 1936 Academia Comunistă a fost lichidată, iar institutele (inclusiv Institutul de Istorie) au trecut în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS [[45]].

În anii ’30-40, în cadrul discuţiilor desfăşurate, în ştiinţa isto­rică sovietică s-a reliefat o tendinţă definitorie a ei – renunţarea la ve­chile tradiţii istoriografice şi izolarea de realizările ştiinţei istorice din alte ţări. Obligatoriu pentru istoricii sovietici devenise necesitatea de a se călăuzi în activitatea lor de clişeele teoretico–metodologice trasate de faimosul „Scurt curs al istoriei PC(b)”. Ca rezultat, în ştiinţa istorică a fost acceptat un stil dogmatic de interpretare a trecutu­lui care, în mare măsură, continuă să contamineze şi astăzi lucrările şi minţile multor savanţi [[46]]. Pentru a consolida regimul stalinist şi pentru a face să crească sprijinul din partea poporului, istoricii trebuiau să rescrie istoria, iar pentru a sublinia modul în care popoarele Uniunii Sovietice au împărtăşit trecutul comunist, trebuia dedicat mai mult spaţiu istoriei prerevoluţionare, eroilor ei, „trecutului comun trăit de popoarele URSS” [[47]].

Vorbind despre teroarea ştiinţei, sub aceasta trebuie de înţeles nu doar ceea ce a fost rezultatul represiunilor, în sensul exterminării oamenilor, cărţilor, convingerilor, lichidării ştiinţelor înseşi şi altele. Represaţi într-un anumit sens s-au dovedit a fi şi savanţii care n-au fost cuprinşi în acel măcel. Majoritatea din ei, supunându-se dictatului birocraţiei de partid, păstrând, pe de o parte, receptivitatea faţă de glasul conştiinţei, pe de altă parte, trebuiau să trăiască cu conştiinţa scindată, cu morala dublă [[48]]. Istoricilor le-a fost rezervat de către Stalin un mare rol în bătălia iniţiată cu „cosmopolitismul”. Campania prescria de a trasa calea ştiinţei sovietice, de a o izola de cea universală, confirmând întâietatea ştiinţei sovietice în toate domeniile. Prin aceasta, o aşa de disciplină ca istoria, chemată să oglindească faptele trecutului, se transforma într-o ştiinţă represată. Să reconstruiască adecvat faptele trecutului istoria, otrăvită de stalinism, nu putea. Dar cunoaşterea trecutului serveşte ca condiţie obligatorie pentru a înţelege nu numai originile, dar şi calea spre viitor.

Procesul de instituţionalizare a învăţământului istoric superior şi a ştiinţei istorice sovietice reprezintă politica de ideologizare şi represare a ştiinţei istorice promovată de statul sovietic, întru instituirea marxismului ca bază în predarea şi cercetarea ei.

Referinţe:


[1].  L. Teodorescu Clio După Gratii – Lucrările Congresului XXII-lea al Academiei româno-americane de ştiinţe şi arte (26-29 iunie 1997). – Târgovişte, 1997, p. 104.

 

[2]. К. Маркс, Ф. Энгельс. Об историческом опыте и его уроках. -Москва: Издательство политической литературы, -1989. – 155 с.; К. Маркс, Ф. Енгелс. Опере aлесе, ын трей волуме. – Кишинэу: Картя Молдовенеаскэ, 1977.

[3]. В.И. Ленин. Опере Комплете. (50 volume). Кишинэу: Картя Молдовенеаскэ, 1975.

[4]. Сборник декретов и постановлений рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. – Mосква, 1920; Высшая Школа. Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А.Северцева. – Москва, 1957. – 655 с.; XVIII съезд Всесоюзной Коммунистической партии (б). 26 января – 10 февраля 1934 г. Стенографический отчет. – Москва: Партиздат, 1934. – 720 с.; Как ломали НЭП. Стенограммы пленумов ЦК ВКП(б) 1928–1929 гг. В 5-ти томах. (Россия. ХХ век.) / Ред. коллегия: В.П. Данилов, О.В. Хлевнюк и др. – Москва: Партиздат. 2000; Общество и власть: 30-е годы. Повествование в документах / Отв. ред. А.К. Соколов. – Москва: РОССПЭН, 1998. – 351 с.; Академия наук в решениях Политбюро ЦК РКП(б)-ВКП(б)-КПСС. 1922-1991/ 1922-1952. – Москва: РОССПЭН, 2000, 592 с; Аппарат ЦК КПСС и культура. 1958-1964: Документы. – Москва: „Российская политическая энциклопедия” (РОССПЭН), 2005. – 872 с.; Народное хозяйство СССР за 60 лет. Юбилейный статистический ежегодник. – Москва: Статистика, 1997, 710 с.

[5]. История (документы, мемуары) // http://elibrus.1gb.ru/ist.shtml; Рожденным в СССР посвящается. СССР „История-Анализ-Коментарии-Oбсуждeния-Архивы” // http://cccp.narod.ru/; Сборники документов „Россия ХХ век” на сайте Международного фонда „Демократия” (Фонд Александра Яковлева)// http://www.idf.ru/almanah.shtmlДокументы (сентябрь 1922 – сентябрь 1927 гг.) // http://his95.narod.ru/doc3.htm; Документы по советской истории // http://www.memo.ru/links/links33.htm.

[6]Тираспольский Государственный Педагогический Институт имени Т. Г. Шевченко. -Кишинев, 1980. – 264с.; В.В. Мавродин История ленинградского университета 1819-1969. Ленинград, 1969. 664 с.; От учительского института до педагогического университета (история ПГПУ им. В.Г.Белинского: 1939-1999 гг.). – Пенза: Пензенский государственный педагогический университет имени В.Г. Белинского, 1999. – 76. c.; А.Ф. Хохлов Университет рожденный трижды. История создания и становления Нижегородского университета. – Н.Новгород: Нижегородский Университет, 2001. -70 c.

[7].  Развитие исторического образования в ССР (межвузовский сборник научных трудов) – Воронеж: Издательство Воронежского Университета, 1986. – 149 c.; Л.В. Иванова У истоков советской исторической науки (Подготовка кадров историков–марксистов в 1917-1929 гг). – Москва: Мысль, 1968. – 197 с; Очерки истории исторической науки в СССР. В 7 томах. – Москва: Изд-во АН СССР, 1955-1988.

[8].  М.Г. Ярошевский Сталинизм и судьбы советской науки // Репрессированная наука. – СПб.: Наука, 1991, c.9.

[9].  Б.С. Илизаров Сталин, штрихи к портрету на фоне его библиотеки // Новая и Новейшая История, 2000, №3,4, с.164-166.

[10]. Stephane Courtois şi colaboratori, Cartea neagră a comunismului. Crime. Teroare. Represiune. –Bucureşti: Humanitas , 1998, p.175, 192.

[11]. В.С. Брачев. Дело” академика С. Ф. Платонова // Вопросы истории, 1989, №5, с.117; В.С. Брачев Опасная профессия – историк. – СПб.: Стомма, 2005. – 372 с.

[12]. Репрессированные этнографы. Вып. 2.Сост. Д.Д. Тумаркин. – Москва: Восточная литература, 2003. – 495 с.

[13]. С. Маркедонов. Историческая наука в посткоммунистической России. От несвободы к непрофессионализму? // Русский Журнал / Политика / www.russ.ru/politics/20011003-mar.html

[14]. Научно-исследовательская работа в высших учебных заведениях. Из Постановления СНК СССР и ЦК ВКП (б) от 23 июня 1936, О мерах по улучшению научно-исследовательской работы в высших учебных заведений. Из приказа Высших учебных заведениях. Из приказа министра высшего образования СССР от 24 апреля 1956 г. №.357. // Высшая Школа. Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А. Северцева. – Москва, 1957, с.213-215.

[15]. Историография истории СССР (эпоха социализма), p.54.

[16]. Б.С. Илизаров Op.,cit. р.164-166.

[17]. Ibidem.

[18]. В.А. Дунаевский Становление и развитие советской историографии нового и новейшего времени стран Европы и Америки // ИСТОРИЯ США В МГУ. http://www.amstud.msu.ru/

[19]. Ibidem.

[20]. Историография истории СССР (эпоха социализма), p.55.

[21]. Л. В. Иванова. Op.cit., p.12.

[22]. Историография истории СССР (эпоха социализма), Op.cit., р.58.

[23]. Постановление о создании факультетов общественных наук от 3 марта 1919 г. // Сборник декретов и постановлений Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. – Москва; 1920, с.16.

[24]. Исторография истории СССР (эпоха социализма), p.55.

[25]. Л.В. Иванова. Op. cit., p.14.

[26]. И.Б. Берхин История СССР (1917-1978): Учеб. пособие. 3-е изд., перераб. И доп. – Москва: Высш. Школа, 1979. с.325.

[27]. S.I. Tioulpanov. L’enseignement supérieur des humanités en URSS // études et documentes d’éducation. UNESCO, 1962,  № 39. p.34.

[28]. Л. В. Иванова Op.cit., с.23.

[29]. Протокол допроса Н.А. Бердяевa. Отдел секретный 18 августа 1922г. // История России. 1917-1940. Хрестоматия / Сост. В.А. Мазур и др. Екатеринбург, 1993 // http://his95.narod.ru/doc20/id30_4.htm

[30]. Историография истории СССР (эпоха социализма), p.58.

[31]. В.А. Дунаевский. Op.,cit.

[32]. Ibidem.

[33]. В.А. Дунаевский, Op.,cit.

[34]. Всесоюзный XVI съезд Коммунистической партии (б). Стенографический отчет. Москва – Ленинград, 1930. с. 417.

[35]. W.P. Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău: Editura Arc, 1996. p. 24.

[36]. В. А. Дунаевский. Op.cit.

[37]. Stephane Courtois. Op.cit., p.175, 192.

[38]. W.P., Meurs Op. cit., p. 24.

[39]. Я.Г. Рокитянский. Трагическая судьба академика Д.Б.Рязанова //Новая и новейшая история, 1992, №2, с.122,123.

[40]. În istoriografie referitor la acest proces mai este utilizate şi sintagmele :„dosarul istoricilor” sau mai cunoscut prin denumirea „Dosarul Academiei de Ştiinţe”. Брачев В. С. „Дело” академика С. Ф. Платонова // Вопросы истории, 1989, № 5, с. 117-129; Перченок Ф. Ф. „Дело Академии наук” // Природа, 1991, № 4, с. 96-104.

[41]. Пролетарская революция.

[42]. W.P. Meurs. Op. cit, p. 24.

[43]. Вестник Коммунистической Академии, 1924, № 8, с. 392.

[44]. В.А. Дунаевский Op.,cit.

[45]. Ibidem.

[46]. A. Ţaranu. Istoriografia Naţională imperativ al timpului // Revistă de istorie a Moldovei, 1992, nr. 1. p.3-4.

[47]. W.P. Meurs. Op. cit, p. 25.

[48]. М. Г. Ярошевский. Op.cit., p. 10-12.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s